joi, 1 decembrie 2011

Cine e Mos Nicolae?

Cine e Mos Nicolae?
Cunoscut in Transilvania si sub numele de Sin-Nicoara, Sfintul Nicolae este cel mai popular sfint in Ardeal. Sarbatoarea lui a generat un adevarat folclor, de la darurile de Mos Neculai si pina la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Nascut in cetatea Patara din tinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (in limba greaca biruitor de popor ) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le facea. Dupa ce i-au murit parintii, Nicolae si-a impartit averea saracilor si a intemeiat manastirea Sionului de linga Mira, capitala Lichiei, calatorind ca prelat la Ierusalim. In noaptea de 5/6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sint cuminti, lasindu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. In dimineata de Sf. Nicolae, copiii cuminti gasesc daruri in ghetute. E un obicei vechi, nu numai la romani, de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata. De altfel, povestea darurilor impartite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime. Se spune ca insusi Sfintul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducindu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decit saraca. Tatal lor planuia sa-si vinda fetele, crezind ca astfel se va chivernisi. Plinsetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batrinul cu suflet negru. Sfintul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reusit sa se marite curind. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor. De atunci si pina in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfintului Nicolae, cei dragi noua, si in special copiii, primesc daruri, de la Mosul care nu li se arata niciodata. Crestinii acelor timpuri au pastrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viata a unui corabier cazut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugaciune si post, a furtunii de pe mare s.a.). In ultima parte a vietii s-a retras la manastirea ctitorita de el, a Sionului, unde a fost inmormintat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, imparatul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserica, in cartierul Vlaherne, cu hramul numelui sau. Ducindu-se vestea ca din mormintul sau izvoraste mir, crestinii din intreaga lume au facut pelerinaj, vindecindu-se de boli incurabile. Din veacul al XIX-lea, mina dreapta a Sfintului Nicolae se pastreaza la Biserica Sf. Gheorghe Noi din Bucuresti, unde se gaseste si mormintul Sfintului voievod martir Constantin Brincoveanu cu cei patru fii ai sai. Numeroase biserici din tara si mai ales din Ardeal au hramul Sfintului Nicolae. Pina in 1552, Mos Nicolae venea singur pe 6 decembrie si aducea jocuri si dulciuri copiilor cuminti, dar si celor mai putin cuminti. In anul acela, Imparatul Carol al V-lea a asediat orasul Metz. Messienii au fost nevoiti sa ceara ajutor regelui Frantei pentru a face fata asediului care a tinut, cu toate acestea, pina in ianuarie 1553. Breasla tabacarilor a inventat chiar in timpul asediului un personaj grotesc pentru a-i imbarbata pe locuitorii din Metz. Personajul il reprezenta pe Carol al V-lea si purta cu el un bici cu care incerca sa pedepseasca tinerii si tinerele, alergindu-i pe strazi. Anul urmator, pentru a se bucura de libertate, breasla a reinnoit ideea acestui personaj urit, dezagreabil. Trecerea lui prin oras coincide oarecum cu aceea a Sfintului Nicolae. Anii au trecut si, cu timpul, a devenit un obicei ca Sfintul Nicolae sa aduca dulciuri, iar caricatura lui Carol al V-lea sa apara pedepsind copiii neascultatori cu nuielusa usturatoare. Oameni pasnici, locuitorii din Metz l-au uitat pe Carol al V-lea si l-au botezat Père Fouettard (mosul care vine cu biciul) pe cel care-l insotea pe Mos Nicolae, patronul copiilor.Imaginea acestui personaj s-a raspindit putin cite putin spre Nord si astfel Père Fouettard a fost acceptat in Germania, Olanda, Belgia, rezolvind uneori problemele educative ale unor parinti, prin aparitia sa, care speria copiii neascultatori. Ideea nuielusei care pedepseste a ajuns pina pe meleagurile noastre. Ce aduce Mos NicolaeLa noi, de Mos Nicolae, copiii cuminti primesc, pe linga dulciuri si jucarii, o legatura de nuieluse frumos colorate, iar cei mai putin cuminti primesc o nuielusa adevarata care sa le aminteasca de o eventuala pedeapsa. Sfintul Nicolae si aghiotantul sau Ideea de mos care aduce daruri copiilor a aparut in Scandinavia, cu multe mii de ani inainte de Hristos. Vikingii aveau un zeu, Odin, care calatorea prin toata lumea, in timpul iernii, calare pe un cal cu opt picioare, oferind daruri celor buni si pedepsindu-i pe cei rai. Desi in crestinism s-au pierdut aceste povesti, in constiinta oamenilor ele au ramas prin existenta unor personaje cum ar fi Sfintul Nicolae si Mos Craciun. La crestinii din Republica Ghana, mosul care aduce daruri vine din jungla, in timp ce in Hawaii el coboara din barca. In districtul german Berchtesgaden, 12 tineri imbracati in paie si avind masti care reprezinta animale danseaza in urma Sfintului Nicolae, sunind din talangi. Dupa ce ofera daruri fiecarei case in parte, tinerii dau gazdele afara facindu-se ca le bat, un fel de pedeapsa simbolica pentru eventualele rele savirsite. Si in Germania, Sfintul Nicolae vine cu un aghiotant care poarta nume diferite. Sfintul Nicolae are aici un sac in spate si un bat in mina, in timp ce aghiotantul este o fiinta inspaimintatoare. In Danemarca, cel care aduce daruri cara un sac in spinare si este purtat de reni. Copiii pregatesc o farfurie cu lapte sau o budinca de orez, in speranta ca aceasta va fi mincata de elfi, personaje despre care se crede ca il ajuta pe aducatorul de daruri. Polonezii cred ca darurile vin de la stele, in timp ce ungurii spun ca ele sint aduse de ingeri. In Siria, cadourile vin cu o camila tinara in data de 6 ianuarie. Copiilor italieni le aduce daruri personajul La Befana, despre care se crede ca a refuzat sa-i conduca pe intelepti la Bethleem cind acestia i-au trecut pragul, motiv pentru care La Befana isi petrece timpul mergind din casa in casa pentru a-l gasi pe Copilul Hristos. O alta ipostaza a Sf. Nicolae este cea de iscoada la diavol. Se spune ca Dumnezeu a facut un contract cu Necuratul ca cei vii sa fie ai lui Dumnezeu, iar cei morti, ai lui Necuratu . Vazind insa Dumnezeu ca e rau, a trimis pe Sf. Nicolae sa intrebe cine poate sa ia contractul acela de la Necuratul. Si a stat Sf. Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, pina a reusit sa puna unui drac intrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar Necuratul i-a raspuns: Numai acel ce se va naste din Duh Sfint va putea sa-l ia . Dumnezeu a trimis duhul sau de s-a nascut Hristos. Cind a implinit Hristos treizeci de ani, a mers si a luat contractul si de atunci au ramas oamenii sa fie judecati dupa pacatele lor. Iarna incepe in noaptea de Sf. Nicolae. Mos Nicolae este batrin si are barba alba, iar in aceasta zi Mosul isi scutura barba, deci trebuie sa ninga. In aceasta zi, se spune: A intinerit Sf. Nicolae . De regula, de ziua lui apare pe un cal alb, aluzie la zapada care cade in luna decembrie, si se spune ca daca Sf. Nicolae a venit pe un cal alb, Sf. Ion va merge pe un cal negru, adica va intoarce iarna. In ziua de Sf. Nicolae incepe ziua sa se mareasca: "La Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cit se intoarce puiu-n gaoace ", zice poporul.

duminică, 13 noiembrie 2011

CARNAVALUL TOAMNEI

Ce ziceti de serbarea noastra? e drept ca prescolarii tot cum au auzit la televizor au facut:au crezut ca e Halloween! dar totusi sunt frumosi, nu-i asa?

joi, 4 august 2011

Veronica Micle -122 de ani de la moarte







Astazi se implinesc 122 de ani de la trecerea in nefiinta a Veronicai Micle. Poeta, iubita si muza a lui Mihai Eminescu se stingea din viata la Manastirea Varatec pe 4 august 1889 in conditii suspecte. Dupa unele opinii o sinucidere, dupa altele un accident, ambele variante avand un numitor comun: o sticluta cu arsenic.

Veronica Micle a intrat in istoria literaturii romane mai mult cu rolul de inspiratoare a multor poezii de dragoste din lirica eminesciana si mai putin pentru propriile scrieri. Opiniile criticilor literari cu privire la versurile Veronicai sunt in general nefavorabile, fiind considerate imitatii ale poeziei eminesciene, lipsite de valoare literara.

Si George Calinescu aprecia rolul pe care Veronica l-a avut in viata lui Eminescu, numind-o "fiinta de fum menita sa invaluie in legenda viata simpla a lui Eminescu".

Portretul Veronicai Micle domina lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita de unii istorici literari "perioada veroniana". Povestea de iubire le marcheza viata amandurora si este presarata cu mai multa suferinta decat orice. Cu suisuri si coborasuri, povestea dintre Eminescu si Veronica nu are un final fericit. Planurile lor de casatorie sunt zadarnicite chiar si de Titu Maiorescu. Acesta isi motiveaza insistentele ca poetul sa nu se casatoreasca prin aceea ca daca cei doi vor ajunge impreuna poetul nu va mai plange asa frumos si creatia lui va avea de suferit. Cei doi nu ajung impreuna nici macar dupa moarte, dar sfarsitul il ating in acelasi an, 1889, la o diferenta de 50 de zile. Veronica moare pe 4 august, in ziua in care se implineau 10 ani de la disparitia sotului sau, Stefan Micle si la 50 de zile dupa moartea lui Eminescu. Pe 18 iunie Eminescu era inmormantat in cimitirul Bellu. Din cortegiul funerar a facut parte si Veronica Micle, care i-a pus pe mormant o coronita de flori de numauita. Si ea insasi nu s-a impacat cu gandul mortii poetului. Dupa disparitia acestuia, existenta i se parea inutila. S-a retras la Manastirea Varatec. Isi petrecea timpul plimbandu-se prin padurea de argint, recitind scrisorile trimise de poet.Incepe sa sufere de migrene din ce in ce mai puternice si devine depresiva. Cu o zi inainte de disparitie se spune ca poeta ar fi avut o viziune cu chipul poetului, oglindit in apa paraului din Poiana Tigancii, moment care i-ar fi accentuat obsesia mortii.

Cu cateva zile inainte de de moarte, pe 1 august Veronica scria cateva randuri dintr-o poezie ce avea sa ramana neterminata si care tradeaza gandul sinuciderii : "O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie si curma a mele ganduri/ Mie dor de un lung repaos... sa dorm, sa dorm pe veci."

Mormantul poetei se afla la Manastirea Varatec. Pe piatra funerara sunt cateva versuri ale sale, care au starnit controverse si au facut ca piatra sa fie schimbata, pe motiv ca viziunea exprimata nu este una crestina. Piatra a fost repusa la centenarul mortii Veronicai, in 1989.

" Si pulbere, tarana din tine se alege,
Caci asta e a lumii nestramutata lege
Nimicul te aduce, nimicul te reia,
Nimic din tine-n urma nu va mai ramanea"

sâmbătă, 30 iulie 2011

Scoala de vara






in perioada 27-29 iulie a avut loc la Scoala cu cls.I-VIII "Grigore Moisil" din Navodari, Scoala de vara din cadrul proiectului european V.I.S.E.,beneficiar I.S.J Constanta
Formatori;Diana Adam, Brandus Margareta si Popa Tudorita

duminică, 24 iulie 2011

Cum l-am cunoscut pe Adrian Păunescu-IN MEMORIAM




Cum l-am cunoscut pe Adrian Păunescu
de George Serban pentru nr 4 al revistei COLTUL PROFESORULUI

Când am auzit că s-a stins din viaţă, ceva parcă s-a rupt din mine. Nu-mi venea să cred. Adrian să moară?...Imposibil!...Inima a început să-mi bată cu putere şi câteva lacrimi mi s-au prelins uşor pe obraz. De ce Doamne tocmai el?...Gândul mi-a zburat la vara anului 2009 când l-am văzut pentru prima dată ,,în carne şi oase”, la ,,Târgul Estival de Carte” de la Mangalia. Nu am lipsit o zi de la acestă manifestare culturală. Am filmat şi fotografiat toate activităţile. Ca novice în ale scrisului voiam să cunosc oamenii noştrii de litere, să intru în legătură cu ei, să le dau să-mi citească primul meu copil ,,Secvenţe”, să le cunosc părerea. Îl aşteptam cu respiraţia aproape întreruptă pe marele nostru poet Adrian Păunescu. Era o după-amiază de vară plăcută.Vântul destul de tare se repezea mai abitir decât vorbitorii, provocând zgomote deranjante, câteodată, în microfoanele instalate în Parcul Centrului Militar Mangalia, gazda acestui prestigios eveniment.



Iată că apare Maestrul. Era insoţit de iniţiatorul acestui târg de carte domnul Todor Gheorghe. Se mişca greoi. Îi auzeam respiraţia rară. Dacă îl priveai atent îţi dădeai seama că este suferind. Apropiindu-se de masa vorbitorilor l-am auzit:
- Hai să ne aşezăm!... Uşor, împreună cu domnul Todor, au luat loc pe scaune. Eram atât de aproape de el. Îi simţeam respiraţia. Uite că mi s-a realizat visul. Când a început să vorbească am uitat de aparatul de filmat. Eram numai
ochi şi urechi. Audienţa era mare. Nu se auzea decât vocea profundă a marelui
-2-

dispărut şi vuietul vântului care parcă îl diza.
După ce şi-a terminat pledoaria, marea majoritate a publicului în mână cu cartea pe care a lansat-o cu acest prilej, ,, Libertatea de unică folosinţă” a format o coadă ordonată la masa unde stătea Maestrul. La fiecare persoană după ce o întreba cum o cheamă ca să-i scrie numele pe carte, găsea şi câteva cuvinte fru-




moase la adresa acesteia. Se înnoptase. Luminile parcului erau aprinse făcând să crească farmecul acestei întâniri deosebite. Aşteptam cu nerăbdare să se termine cu autografele. Mi-am luat romanul şi încă o carte de medicină popularizată ,,Argila de Limanu” de fapt, primul meu copil.
- Maestre, mă scuzaţi că îndrăznesc, la bătrâneţe m-am apucat de scris. Ştiu că timpul vă este foarte preţios, dar poate printre picături răsfoiţi puţin romanul meu. Tare aş dori să cunosc părerea dumneavostră. Mă întreb de multe ori dacă merită să continui cu scrisul.
- Cu plăcere!... A luat cărţile. Le-a aşezat uşor pe masă una lângă alta şi ochii i s-au oprit pe ,,Argila de Limanu”.
- Este o descoperire de-a mea, am triplă hernie de disc şi datorită ei am scăpat de cuţit iar acum sunt un om normal, lipsit de teribilele dureri de coloană
şi bucuros că pot duce o viaţă normală.
-3-

- Interesant!... şi luând cartea cu argila în mâna stângă, cu arătătorul de la cea dreaptă indicând bulgărele de argilă de pe coperta cărţii a ridicat ochii spre mine:
- Aşa arată această argilă, este o adevărată mană cerească, coperta e realizată de mine, de fapt eu îmi tehnoredactez cărţile, inclusiv romanul. Copilul de pe coperta romanului sunt eu la vârsta de trei ani.
- Să ştii că îmi place ce aud de la dumneavoastră, uimitor, poate o să mai stăm de vorbă.
- Numărul de mobil şi adresa de mail sunt la sfârşitul cărţii cu argila i-am răspuns eu.
A deschis cartea cu argila la final şi observând adresa şi numărul de telefon îmi spuse:
- Perfect, am să citesc întâi cărţulia asta, se pare că e interesantă.
- Scuze că îndrăznesc, v-am văzut mergând, trebuie să mai daţi din greutate jos. Sunt convins că aveţi dureri la mers, argila mea vi le poate diminua, de fapt în cărticică am explicat şi modul de tratament. Am o mare rugăminte, nu se ştie când vă mai întâlnesc, doresc să facem o fotografie împreună, nu ştiu dacă o să mai am o astfel de ocazie.
- Cu plăcere!... mi-a spus zâmbind, strângându-mi mâna.





-4-

Am pus mâna pe spatele lui. Doamne îmi venea să-l mângâi şi să-l sărut pe ,,Zeul” în viaţă al poeziei româneşti. Ne-am luat rămas bun. Domnul Todor l-a însoţit până la ieşirea din parc. Mergea greoi oprindu-se de câteva ori până la ieşire. Cu toate că era suferind a venit în mijlocul oamenilor să le vorbească, să le alinte durerile sufleteşti. Ea un OM în adevăratul înţeles al cuvântului.
A doua zi dimineaţă am trecut pe la Cercul Militar să văd care mai este programul căci pe parcursul târgului mai interveneau si modificări. Ar fi păcat să nu spun că la amenajarea acestui parc Marina Militară a avut un mare rol. Şeful Cercului Militar cdr(r) Comloşanu Gabriel s-a remarcat prin activitatea dusă în această perioadă.
Când am intrat în parc domnul Todor a venit spre mine.
- George, vezi că Maestrul Păunescu vrea să vă întâlniţi şi te roagă dacă poţi să te duci la Hotelul ,,Paradiso” după ora 14.00.
- Cu mare bucurie , se poate să nu mă duc!...
Ca să-i fac o surpriză am luat cu mine şi câteva kilograme din argila miraculoasă şi o cărticică tehnoretactată de mine a nepoatei mele Ramona, o femeie în toată firea cu un telent deosebit în ale scrisului.
La 14.30 eram în holul Hotelului ,,Paradiso”, noi localnicii îi spunem ,,Siemens”. M-am îndreptat spre recepţie.
- Sunt aşteptat de domnul Adrian Păunescu, ştiţi cumva unde pot să-l găsesc?
- Da, când a intrat în hotel mi-a spus că dacă îl caută un domn să fie anunţat. Acum serveşte prânzul.
- Lăsati atunci să-l servească liniştit eu m-ai pot aştepta!
Recepţionera a ridicat receptorul telefonului şi uitându-se către mine a spus:
- Vezi că-l caută cineva pe Maestrul Păunescu!
- V-am spus să nu-l deranjaţi, nu mă grăbesc!
- Dânsul m-a rugat să-l anunţ.
M-am aşezat într-un fotoliu din recepţie. Nu a trecut multă vreme şi un domn a apărut îndreptându-se spre recepţioneră. Au discutat ceva şi domnul s-a îndreptat spre mine.
- Pentru domnul Adrian Păunescu?
- Da!... am răspuns ridicându-mă repede.
Mi-am pus după umăr ,,taşca” mea, o geantă mai măricică, în care îmi ţineam nelipsitul meu aparat Panasonic- Lumix, cărticica nepoatei şi alte lucruri de trebuinţă. Cu mâna stângă am ridicat sacoşa cu argilă şi l-am urmat pe domnul care deja o luase înaintea mea pentru a-mi arăta drumul spre ,,LUMINĂ”.
Maestrul stătea la masă împreunaă cu familia sa şi alţi căţiva domni. Când m-a văzut mi-a întins mâna şi m-a invitat să iau loc la masă. Stăteam chiar
-5-

în faţa lui. Eram foarte emoţionat. L-am văzut odată când Cenaclul ,,Flacăra” s-a ţinut la Mangalia, dar să stau la aceeaşi masă era pentru mine o mare onoare.
- Am citit argila pe nerăsuflate, foarte interesant!...
- V-am adus şi o mostră!... şi i-am ridicat sacoşa din plastic.
- Formidabil, chiar voiam să te rog dacă poţi să-mi aduci şi mie puţin s-o încerc poate cine ştie!...
Emoţia mi-a trecut ca prin minune. Nu-mi venea să cred. Parcă ne cunoşteam de o veşnicie. Credeţi-mă am un dar de a simţi din prima caracterul omului cu care stau de vorbă, rareori m-am înşelat. Tata a avut un frate călugăr care a murit la muntele Athos din Grecia, i se spunea ,,Prorocul”. Cine ştie poate îl moştenesc.
- Gând la gând cu bucurie, Maestre, dar să ştiţi un lucru, argila asta este precum femeia: dacă nu te ţi de ea nu prea realizezi mare lucru. Trebuie urmat tratamentul până simţi că ai devenit sănătos.
- Bună chestia cu femeia!... şi a început să râdă.
La masă se afla şi un doctor naturist din Republica Moldova care a fost foarte interesat de argila mea.
- Să ştiţi de mulţi ani mă lupt cu Sanatoriul Balnear din oraş să introducă în baza de tratament această argilă dar sunt foarte reticenţi. Uitaţi-vă la mine cum arăt. În urmă cu câţiva ani umblam în cârje, acum nu mai simt durerile herniei de disc. La Spitalul Baltazar renumitul doctor Ecsercian a vrut să mă opereze. L-am rugat să mă păsuiască o lună de zile. Nu a m-ai fost nevoie de operaţie, argila m-a scăpat.
- Notează problema cu balnearul!... se adresă Maestrul unui domn care avea în faţă un carneţel în care deja făcea adnotări.
Discuţiile noastre s-au extins asupra argilei, Adrian Păunescu dorind cât mai multe amănunte despre ea.
La un moment dat am scos din ,,taşcă” ,,Luminile şi umberele unui suflet”cărticica nepoatei mele pe care pe care i-am dat-o. S-a uitat atent la copertă, a răsfoit-o puţin şi m-a întrebat:
- Editură de casă, adică...
- Maestre e tehnoredactată de mine şi realizată la imprimantă, inclusiv coperta pe care am realizat-o prin diferite mixări la photoshop.
- Uite domnule ce oameni avem aici la Mangalia, frumos, foarte frumos, şi ce doreşti cu cărticica asta?...
- Ramona, e nepoata mea. Nu e tânăra deloc, are 40 de ani. Am descoperit că are un talent nativ în a scrie. Vă rog dacă aveţi timp să o citiţi. Vreau să o ajut căci datorită ei m-am apucat de tehnoredactare şi chiar de scris. Ea nu e convinsă că are un deosebit talent de scriitoare. Un cuvânt de-al dumneavoastră iar da imboldul să se apuce serios de treabă. Fac parte din ,Clubul Artelor
,,Solteris” prezidat de scriitoarea Emilia Dabu care nu m-a lăsat până nu am ter-
-6-

minat romanul ,,Secvenţe”.
- Minunat ce îmi spuneţi!...Am să citesc şi cărţulia şi romanul. O să ţinem
legătura !
Mi-a dat numărul de mobil mulţumindu-mi pentru argilă.
- Dacă o să am nevoie de argilă am să vă contactez . Numerele de telefon din carte sunt bune sper?
- Se poate Maestere, suntem firmă serioasă!...
Am început să râdem şi cei de la masă de asemenea care erau atenţi la discutţiile purtate de noi
- Am o mare rugăminte, doresc să imortalizăm momentul, cine ştie când ne vom mai întâlni?
- Se poate, cu plăcere!...
M-am dus în dreapta Maestrului, l-am îmbrăţişat strângândul tare după ce am pregătit aparatul de fotografiat pe care i l-am dat doctorului naturist să ne fotografieze.


- Era să uit, doresc să-ţi dau cu dedicaţie cartea lansată la Mangalia. Mi-a părut bine de cunoştinţă, dacă nu vă supăraţi câţi ani aveţi?...
- 71 Maestre!...

-7-

- Oho!... Ce preocupări frumoase la o asemenea vârstă, felicitări. Mangalia chiar are oameni deosebiţi.
- Păcat că nu aveţi timp să treceţi pe la Clubul Artelor ,,Solteris”, este un club unde ne-am adunat toţi iubitorii de cultură şi de frumos: poeţi, prozatori, pictori sub conducerea doamnei scriitoare Emilia Dabu.
- Cunosc problema, poate o să trec când va fi viitorul tărg, acum trebuie să-mi îngrijesc sănătatea.
Mi-a înmânat cartea după ce a scris ceva pe prima pagină. Muream de curiozitate.



Înainte să vă arăt ce dedicaţia uitaţi-vă atenţi la partea din spate a coperţii. Atunci mă gândeam că reprezintă subconştientul Maestrului care îl îndrumă prin viaţa asta atât de dură. Acum pot spune că a fost o prevestire care arată cum spiritul marelui poet supărat după ce i-au curs două lacrimi a spus:

Doamne, nu cumva moartea să mi-o muţi
Într-un cortegiu de surdo- muţi.

Versuri din poezia ,, Moartea dinainte de cuvinte” din această carte. De fapt foarte multe dintre poeziile sale prevestesc hâda moarte. Citind cartea chiar mă întrebam de ce a scris multe poezii prevestitoare de doliu. Numai Adrian Păunescu poate să ştie.
- Maestre, îmi permiteţi să citesc dedicaţia?...
- Păi de ce am scris-o, normal, chiar vă rog!
-8-

Am deschis cu mâinile tremurânde coperta şi am citit:
,,August 2009 – D-lui George Şerban, pentru deschiderea sa către cunoaştere, omagiu frăţesc. – Adrian Păunescu”




Din păcate aceasta a fost ultima mea întâlnire cu Maestrul. L-am sunat de multe ori la telefon să văd cum se mai simte dar nu am primit răspuns. Când am aflat că se află internat în spital am tot sperat să se facă bine dar acesta a fost sfârşitul. Dumnezeu să-l odihnească!...

Membrul al Clubului Artelor ,,Solteris”
George Şerban

marți, 19 iulie 2011

A murit părintele Arsenie Papacioc


marți, 19 iulie 2011


Astazi, părintele Arsenie Papacioc s-a mutat la cele veşnice. Marele şi iubitul duhovnic ar fi împlinit peste o lună97 de ani. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ţină în ceata drepţilor Săi!
Mai jos am preluat o parte dintr-un articol din revista ROST
Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc

"Anghel Papacioc s-a născut pe 13 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii, atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica "Casa Verde" – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput, Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.

După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament "Malaxa", unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.

În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca "frate". Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul "frate" lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca - Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme.

În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că, pentru părinte, este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu "Rugul Aprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Acest lucru părintele Papacioc i l-a spus şi lui Constantin Dumitru, fost legionar, eliberat din închisoare în 1956, când acesta şi-a exprimat dorinţa să se călugărească. Acelaşi lucru l-a spus adesea foştilor legionari veniţi să-i ceară un sfat şi Daniil Sandu Tudor, care nu a fost nici membru, nici simpatizant al Legiunii. Pentru un creştin, aceste idei sunt perfect coerente şi credibile. Grila obtuză a Securităţii a transformat cu totul ideea în teoria camuflării legionarilor sub masca monahală, deoarece, ascunşi în mănăstiri, ei pot mai bine să acţioneze pentru răsturnarea regimului comunist. Oameni precum Arsenie Papacioc sau Daniil Sandu Tudor au rezistat tăvălugului comunist, dar la un nivel spiritual superior, pe care securiştii nu puteau sau nu voiau să-l înţeleagă.

Părintele Papacioc a stat dârz în faţa anchetatorilor dar alţii, supuşi unor presiuni infernale, nu au mai rezistat, mărturisind marile "crime" făcute, anume că, la o întâlnire privată s-a comentat, pornindu-se de la conferinţa de la Geneva, "în mod duşmănos" regimul comunist şi s-a vorbit despre necesitatea unei mai mari libertăţi de exprimare, iar, în unele ocazii, s-a făcut educaţie anticomunistă unor tineri.

Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului "Teodorescu Alex." părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, "eliberat" este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.

Aici opresc "viaţa cea după trup" a părintelui Papacioc. Mai importantă însă, dar şi mai greu de scris, este viaţa lui cea îngerească, din care, oricine se apropie de el, simte că se împărtăşeşte."
de George Enache
Revista ROST,numărul 28, iunie 2005

vineri, 15 iulie 2011

SUNT TOT CEEA CE SUNT de Emilia Dabu pentru REVISTA COLTUL PROFESORULUI


SUNT TOT CEEA CE SUNT
de Emilia Dabu pentru REVISTA COLTUL PROFESORULUI

Ştiu, moartea există şi ea
Precum naşterea în fiecare
Vor unii să scriu despre ce-ar fi
Dacă într-o zi cu toţii vom pieri.
Unii au ales nostalgici să scrie
Despre partea întunecată a vieţii
Eu am ales partea ei de veşnicie
Şi marile ninsori, iubiri, amintiri şi nămeţii
Nămeţii tristeţilor milenare, ale durerilor reale
Ştiu, unii au ales să scrie doar despre latura
Durerilor viscerale...
Am îndrăznit iubirea pe nume s-o chem
Am lăsat altora în seamă cazanele Marelui Infern
Furia coşciugelor râvnind trupuri vii
Trădările asurzitoare blestemele apelor
Împărţiţi veşnic între cei disperaţi şi proprii copii
Unii au ales oceanul etern al supunerii
Al jertfirilor cu capetele având pământeştile nevoi
Eu cerul am ales şi totdeauna lumina din noi
Ştiu, unii au ales ţipetele, urletele, sfâşierile, banii
Corbii şi lupii şi îngropările şi marile zâzanii
Eu am ales izvoarele iubirii, oricâtă singurătate
De un veac le păzesc şi om viu am rămas
Dincolo de tot şi de toate
Unii au ales fericirea unui biet trup muritor, vorbitor
Eu am ales nemurirea celestă şi a mea şi a lor.
Doamnă Profesoară

de Ilorian Păunoiu pentru REVISTA COLTUL PROFESORULUI


În gândul tău rămân ale noastre voci,
Tu, Profesoară ce-mi descoperi ştiinţa,
De multe ori te-ntreb ce nu-nţeleg,
Şi-mi răscolesc miracole fiinţa.

Eu ştiu că eşti acolo şi-mi e bine !
Şi vin la şcoală să culeg idei,
Iar pomul cunoştinţei înfloreşte
Şi mă agăţ râzând de cifra 3.

Mă-nclin spre tine doamnă profesoară
Şi-ţi datorez profundul meu respect,
Voi repeta oricând a mia oară
Şi voi striga cât pot din al meu piept:

Rămâi acolo lângă tabla neagră!
Să-mi lămureşti tot ce nu-nţeleg.
Nu obosi, nu te opri o clipă,
Şi tot ce-i bun învaţă-mă s-aleg!

luni, 20 iunie 2011

Sfarsit de an scolar









Salutare dragii mei prieteni,
m-am htarat sa revin pe blog dupa o absenta destul de lunga, dar motivata zic eu.
Sfarsitul de an scolar a venit in sfarsit!
Mi-am luat la revedere de la o promotie tare draga anul acesta.Cu copiii acestia frumosi am realizat o multime de proiecte si activitati frumoase si interesante.
Cadou pentru ei din partea mea a fost un filmulet incropit din aproape toate pozele de la aceste activitati.Le-a placut tare mult asa ca il postez si aici pe blog.

Vacanta placuta tuturor!

duminică, 10 aprilie 2011

Performanta la Navodari

Corul „Armonia” din Năvodari a câștigat marele trofeu de la „San Remo 2011”. Este o performanță deosebită a copiilor, la o competiție desfășurată în Italia și la care au participat concurenți din 16 țări. Felicitări !
Corul “Armonia” a participat la categoria D din concurs cu piesele „An angel at night” şi „Poarta către vis”. „Armonia” au participat la concursul renumit din Italia fiind sprijiniţi de primarul oraşului Năvodari, Nicolae Matei şi de Primăria Năvodari, care au achitat valoarea deplasării în străinătate. Este vorba despre suma de 20.841 lei, necesari transportului. Din delegație a făcut parte dirijorul corului, Oancea Bogdan, şi reprezentanţii Casei de Cultură „Pontus Euxinus”, respectiv de Victoria Botaş şi Elena Matei. Cu bucurie, cei care i-au însoțit pe copii au anunțat reușita extraordinară a corului.
La aflarea veștii, primarul Nicolae Matei a declarat: "Sunt niște copii deosebiți, care încântă prin vocile și sensibilitatea lor. Îi voi sprijini și de acum înainte. Ne-au făcut o mare bucurie nouă, năvodărenilor, profesorilor lor, părinților...".
Corul din Năvodari este format din 29 copii cu vârste cuprinse între 5 şi 14 ani.
După frumoasa reușită de la San Remo, copiii de la “Armonia” vor participa la concursul de muzică “Delfinul de Aur”, care se desfășoară în România.

miercuri, 6 aprilie 2011

UN TINERET ACULTURAL? Liviu Capşa

Aducerea la cunoştinţa opiniei publice a rezultatelor unor sondaje privind (dezinteresul pentru cultură al tineretului român ne-a confirmat ceea ce, cu strîngere de inimă, bănuiam de mult: preocupările cultural-intelectuale ale generaţiei juvenile sunt ca şi inexistente. Cu alte cuvinte, România "se bazează" în mileniul trei pe o aculturală generaţie post-decembristă.
Dincolo de această concluzie neliniştitoare, uimeşte totala lipsă de reacţie a oficialităţilor, dar şi a societăţii civile şi a mediilor intelectuale, ca şi cum ar fi vorba despre topul preferinţelor adolescenţilor dintr-o altă constelaţie, chestionaţi de reporteri zglobii la un "party de party" mega-galactic. Or, generaţia care ar trebui să ne ghideze pe tărîmurile unite europene (căci Năstase şi ai lui n-or fi rupţi din coasta lui Mathusalem!) orbecăie în căutarea unei identităţi ce-i scapă mereu printre degete. Şi nici nu ar putea fi altfel, cînd înlocuieşti lecturile fundamentale cu subţirimea colorată a revistuţelor provocator-adolescentine, cînd preferi, în locul bibliotecilor, spaţiul ondulărilor manelist-orientale, cînd sălile de clasă se pierd în ceaţa amintirilor sîcîietoare, cînd ascensiunea socială lejeră este exemplificată la cel mai înalt nivel.
Moda liceenelor concursuri de "Miss" şi "Mister", tributare modelelor şi practicilor îndrăzneţe şi efemere deopotrivă, cu profesori "de gaşcă" în juriu şi părinţi emoţionaţi în sală, dezinhibă, dar nu cultivă, emancipează la suprafaţă, dar nu clădeşte spiritual Şi uite aşa, după numai cîteva fraze, am ajuns la problema uzată şi antipatică a responsabilităţilor, la cei care, în familie, la şcoală şi în societate, în roluri şi cu misii diferite, au şi privilegiul, dar şi povara de a lucra cu tinerii. Cu un buget cel mai adesea insuficient, cu probleme care sapă la temelia rostului ei şi a tihnei cotidiene, familia nu este pentru adolescenţi, în multe cazuri, oaza de confort atît de necesară. Şcoala, bulversată de decizii politico-electorale şi îngheţată sub viscolul fondurilor insuficiente, nu poate compensa mulţumitor lipsurile "de acasă" şi nici oferi soluţii imediate.
Parcurgînd rîndurile de mai sus, mulţi se vor întreba: de ce se îndepărtează tinerii de cultură, cînd, totuşi, mulţi dintre ei mai (şi) citesc? Şi, într-o oarecare măsură, aceşti optimişti ponderaţi au dreptate. Fiind drepţi pînă la capăt, recunoaştem şi noi, în România se mai şi citeşte. Fie anunţuri de mică şi mare publicitate, fie saiturile colorate şi nude ale Internetului, fie publicaţiile mondene revărsate provocator peste marginile chioşcurilor, numai bune să substituie, prin imagine şi mesaj, Dallasul de altădată. Ca să nu mai vorbim de „Programul Loto-Pronosport", care se devorează săptămînal într-un tiraj de masă (goală), de romanele de capă şi securitate ale lui Pavel Coruţ sau de cărţile (ne)sfinte ale politicienilor.
Veţi spune că toate acestea nu sunt literatură. Dar cine mai are timp şi organ pentru literatură, cînd pragmatismul ne-nconjoară, concurenţa suflă tare şi eşecurile ne dor. Cititul de dragul cititului, leneş şi dulce, se consuma în vremea junimiştilor, cînd moşiile de la umbra dealurilor moldave catifelau destine şi însiropau colbuitele drumuri spre Paris. Sau pe la cenaclurile bucureştene interbelice, între plimbările de la Şosea şi alunecările pe gheaţa lui Oteteleşanu. Sau la lumina lumînărilor, vegheaţi de inutilitatea televizorului şi amorţiţi de veşnicul frig ceauşist de dinainte de explozia mămăligii. S-a dus vremea cititului din disperare. Atunci, scriitorul era scriitor, iar cititorul, cititor. Acum, scriitorul este şi una, şi alta. Un adevărat om universal. Şi, pînă la urmă, la ce bun şi literatura asta gratuită, care nu face decît să vestejească pînă la reverie cele mai virile proiecte, cînd, de pe noptiera hotelurilor de cinci stele, Burke Hedges te îndeamnă, ştiinţific şi eficient, să te "afirmi sub propria firmă", iar Dale Carnegie îţi dezvăluie, cu tact şi profesionalism, Secretele succesului. Nu-ţi rămîne decît ca, între mîncarea chinezească de porc garnisit cu opt miresme şi partida de tenis ministerial, să urmezi tulburătorul Curs practic de încredere al lui Walter Anderson, pentru a Nota şi acţiona în cunoştinţă de cauză împreună cu maestrul în domeniu, H.A. Glasser. Vei descoperi astfel, vorba lui Napoleon Hill, că De la bani la idee nu-i decît un pas. Mic pentru omenire, uriaş pentru tinerii noştri pragmatici, pe care îl vor face cîndva, aici sau aiurea, dar cu o condiţie: să citească numai ce trebuie!
Nici n-am terminat bine rîndurile de mai sus şi mi-am dat seama că sunt pe cale să nedreptăţesc o altă categorie din rîndurile celor preocupaţi să-şi făurească o cultură pe măsura timpurilor noastre. Cum era să uit tocmai cultura intensivă a manelelor. Chiar aşa, de ce ascultă tinerii noştri cu atîta patimă şi voluptate manele? Pentru că suntem un popor, asemenea multor altora, înzestrat cu un puternic sentiment al dragostei? Practicată (cu un potenţial ce nu-i de lepădat), dar şi invocată. De ce se omoară ei după aceste cîntece de pseudo-dragoste, de origine orientală, cu melodie duioasă şi tărăgănată, după cum le descriu dicţionarele? De ce au înlocuit europenii noştri tineri folclorul românesc, atît de divers pentru a satisface toate gusturile, cu melodiile acestea slujite de texte de-o imbecilitate perfectă? Suntem noi un popor care şi-a descoperit acum, în post-tranziţie, originile orientale?
În căutarea unui răspuns, se naşte o primă întrebare. Manelele nu sunt numai duioase şi tărăgănate, ele au devenit, între timp, şi prilej unor lamentări comode, ca să nu spun leneş al exhihării unor trăiri intens-caricatural aproape de limita leşinului. Adeseori, şi morţii, căci se ştie, în manele se moare şi învie frecvent din dragoste. Şi se dansează. Focos. Din buric şi şolduri. Indiferent de sex. Un act mimat în extazul muzicii.
Au, aşadar, tinerii noştri motive să topească după muzica aceasta produsă de băieţi minune, fermecători şi încîntători, şi al asemenea adjective devenite (re)nume? Ce-i mînă pe ei spre această adoraţie total definitivă şi necondiţionată?
Credem că, în primul rînd, incultura. Nu numai muzicală. Venind în oraşe, în anii industrializării forţate, în special spre periferii scăldate de-o grea tristeţe, părinţii tinerilor de astăzi, un fel de ţărani transhumanţi între anotimpurile vieţii, calificaţi la locurile silniciei, au pierdut ce aveau bun de acasă, cîştigînd şi transmiţînd copiilor tot ce-i mai rău de la noul lor mediu de viaţă. Textele manelelor le vin acum tuturor ca o mănuşă. Expresiile licenţioase, debitate la uşa cîrciumii, asezonate măiestrit pe muzică, au devenit mai săţioase. Îţi lasă gura apă, nu alta. Noroc că cinzeaca-i pe-aproape.
Ar mai fi apoi sărăcia. Blocurile tip, existenţa în mîzga ghetoului, cartierele acaparatoare cu toate promiscuităţile lor, duminicile la papuci şi capot la o tablă sau o sămînţă, chefurile fără perdele, berea vrac în sticle de plastic, rimează perfect cu orizontul îngust al manelei, cu răspunsul ei iute la dorinţele fierbinţi şi imediate. Tinerii celebrează valorile supreme ale acestei lumi: amorul liber, şmecheria profitoare, generozitatea unsuroasă, norocul chior, blestemul jucăuş, trădarea repetată, înjurătura porcoasă.
Şi, în fine, să numim şi un al treilea posibil motiv al iubirii leşinate pentru manele: disperarea. Poate că tînărul se agaţă de manea ca să uite. Să iasă din (i)realitatea imediată. Poate îi sunt necesare amăgirile ei colorate. Un fel de film indian pentru alpiniştii posturilor cotidiene. Acadeaua înfometaţilor de real. Maneaua e, poate, singura lor certitudine.
Să fie vorba despre, "crize vechi în haine noi" aşa cum, cu mulţi ani în urmă, Mircea Vulcănescu, un martir al intelectualităţii române, scria despre "tînăra generaţie"? Cine să răspundă la această întrebare, cînd societatea românească, bună de invocat pentru despovărărea conştiinţei, are alte treburi şi interese? Întotdeauna presante. Şi capitale. Cînd să mai aibă timp şi pentru tineri. Aşa încît, firesc, te întrebi: este tineretul român al secolului XXI acultural sau, mai degrabă, este împins, prin ignorare, în zona fără orizont a ignoranţei?

Luceafărul, nr. 28, 21 iulie 2004
preluat www.pruteanu.ro



P.S Minunat si plin de adevar acest articol!

PRESĂ, CULTURĂ, LIMBAJ

Jurnalismul este unul dintre fenomenele cu cea mai spectaculoasă dezvoltare după 1989. Spectaculos nu înseamnă însă şi perfect. Aş spune că presa şi, în general, mass-media s-au dezvoltat “româneşte”, reflectînd, adică, fidel, în devenirea lor, toate calităţile şi cusururile societăţii româneşti, aflate de vreo 10 ani în fierbere, ba chiar cu momente cînd dă în clocot.

A constata că, ieşite din încorsetarea şi închistarea la care le obliga regimul comunist, mass-media s-au adaptat azi masiv la “cerinţele” publicului – nu este suficient. Din două motive clare: Primul, că nu există un public, un singur public, omogen, prestabilit şi imuabil. Şi al doilea: că, fără a pune nici o clipă la îndoială suveranitatea deplină, democratică, a publicului, e cuminte să observăm că e supus şi el legilor evoluţiei; cu alte cuvinte, că un public receptor de mesaj mediatic se formează. Dacă tatăl meu a avut bunul obicei ca, în timp ce mă jucam fascinat cu trenuleţul electric pe care abia mi-l adusese, să pună la picap Mario del Monaco sau Enrico Carusso sau Toti dal Monte, cu “Questa o quella” sau “La donna e mobile” sau “Una voce poco fa”, rezultatul a fost că puştiul care eram s-a impregnat pe nesimţite cu gustul pentru acest gen de muzică şi adultul de azi e un iubitor de operă. Aţi înţeles ce vreau să spun cu această măruntă evocare personală. Dacă presa de azi nu s-ar mulţumi să „elogieze”, doar, cultura, ci ar şi FACE cultură – în timp, rezultatul ar fi similar. Nu sunt un nostalgic al comunismului, n-am nici un motiv. Dar nu pot să nu-mi amintesc de pagina a doua a României libere din perioada cînd o conducea Octavian Paler, pagină pe care se găseau cu regularitate cronici literare semnate de criticii cei mai prestigioşi şi mai creditabili, cronici muzicale, cronici teatrale, eseuri pe teme accesibile vizînd relaţia dintre artă şi viaţa cotidiană şi... alte asemenea delicatese, al căror efect se vădea în cozile de la uşile librăriilor cînd se punea în vînzare Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Marin Preda sau în eforturile îndîrjite pe care le făceau cetăţeni simpli (şi fără legătură cu “meseria literară”) de a-şi procura Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui Călinescu.

Nu trebuie luate în sens absolut cele de mai sus, sunt doar nişte exemple quasi-aleatorii dintr-o gamă mult mai largă. Cultură, bine-nţeles, nu înseamnă numai cartea de tip academic, numai muzica de operă sau simfonică, numai arhitectura de mare stil sau baletul Lacul lebedelor. Fireşte că nu. Gradul de cultură al unei societăţi la un anume moment dat este exhibat de nenumărate gesturi, fapte şi acte mărunte, a căror sumă însă e grăitoare. Cultura, prezentă sau nu, se simte şi în felul în care oamenii beau o bere pe o terasă, în felul cum ţin tacîmul la masă, în tonul cu care-ţi răspunde un funcţionar la un ghişeu, în părerea unui ministru despre hidrogenul din apa de Bucureşti, în răspunsul nervos şi trivial al unui aşa-zis parlamentar (intrigat că pe gazetari îi “roade” grija de afacerile lui) şi în multe altele. Aşa cum lumina, prin fotosinteză, se transformă în frunză şi petală de floare, aşa şi cultura, prin asmilare, se transformă în civilizaţie. Fiindcă acesta e, în fond, ţelul. Nu să avem în raft Istoria religiilor...,a lui Eliade, s-o vadă musafirii, nu să avem pregătit un citat din Heidegger cu care să epatăm la o adică, ci toate acestea şi nenumărate altele de-ale spiritului să ne – ca să zic aşa – “pătrundă în sînge” şi să se preschimbe din cunoştinţe în comportament. Gazetăria, mass-media în genere, prin prezenţa lor zilnică în viaţa omului, pot face mai mult în acest sens decît Academia şi toate institutele de cercetare lalolaltă.

Dar nu fac. Economia de piaţă (sau, în fine, imitaţia ei) a generat o presă de piaţă care e tot mai mult o presă de obor. Nu vreau să mă dau de exemplu, nu am această infatuare. Dar, în spirit pur didactic, voi pomeni una din procedurile cursului meu, într-a cărei eficacitate cred. Le vorbesc studenţilor despre tehnicile şi modalităţile de captare a imaginii cu care se luminează micile sau marile ecrane. Printre acestea se numără clasicele mişcări de aparat numite panoramare, traveling sau falsa mişcare numită transfocare prin care (la cea din urmă mă refer) poţi restrînge unghiul de la o piaţă plină de demonstranţi pînă la chipul obosit (şi cu atît mai expresiv) al unui muncitor disperat că nu mai are din ce duce de mîncare copiilor. Ei bine, cred că nu greşesc dacă, după ce discut despre filmicitatea unui text şi despre rosturile logice şi estetice ale mişcării de aparat, concretizez prin două exemple: unul despre filmarea Pieţii Universităţii în ’90, altul despre cîteva pasaje dintr-un poem celebru, Corbul ►, al lui Edgar Allan Poe.

Un prim palier al culturii şi, în partea “cealaltă”, al comportamentului este limbajul. O mare parte a mass-media româneşti de azi (în special televiziuni şi ziare) cultivă limbajul excesiv-“colocvial”, degenerînd de fapt în grobian, “şmecheresc”, golănesc, de la ton şi pînă la vocabular. (Este, desigur, şi vina celor chestionaţi, intervievaţi, că nu ripostează energic şi tranşant; mulţi, prea mulţi oameni politici sunt timoraţi în faţa moderatorilor care practică o obrăznicie – acesta e cuvîntul – de cel mai prost gust). Pe de altă parte, limba e vorbită prost pînă la mizerabil: accentele se pun anapoda (mi s-a urît cîte “déja”, cîte “aidóma”, cîte “prevéderi” am auzit!), numele străine sunt pronunţate rareori corect [cel mai adesea se întîmplă, din cauza americanomaniei, că nume pur ruseşti sau franţuzeşti sunt grafiate şi rostite englezeşte: “Youryi” în loc de “Iuri” sau “silain” în loc de “selin” (Céline), ca să dau doar două exemple], proliferează expresii străine neurmate de traducerea lor, ca şi cum tot românul e ţinut să ştie ce-nseamnă “lohn”, “stand-by”, “holding”, “briefing” etc., nenumărate cuvinte româneşti sunt victime ale unor confuzii elementare (şi nu e vorba doar de deja “clasicele” fortuit sau specios): există zone mediatice în care “troiţa” e considerată un fel de caleaşcă, “pertinent” e socotit opusul lui “impertinent”, dîndu-i-se înţelesul de “politicos” şi cîte şi mai cîte. Cît priveşte stilul din unele gazete, e puţin a spune că se tăvăleşte în trivialitate mahalagească: dolarii au devenit “parai”, prim-ministrul nu mai “mustră” un subaltern, ci “îi dă peste bot” sau “i-o trage”, cuplurile nu mai “fac dragoste”, ci “şi-o pun”, cutare potentat nu şi-a “procurat un Mercedes”, ci “şi-a tras un Merţan” ş.a.m.d. Chiar şi ziare de calitate adoptă soluţii-hibrid, plasînd deasupra unor ştiri, redactate sobru, titluri în registru “manelizat”, spre a forţa o largă atractivitate.

George PRUTEANU

sâmbătă, 19 martie 2011

LANSARE CAFENEAUA LINGVISTICA NAVODARI

http://www.gazetadenavodari.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1553:o-altfel-de-cafenea-se-deschide-la-nvodari-cafeneaua-lingvistic-ii-ateapt-pe-iubitorii-de-carte-la-centrul-cultural-&catid=45:pagina-local&Itemid=48

http://www.telegrafonline.ro/1300399200/articol/search/155772/se_deschide_8222cafeneaua_lingvistica8221_la_navodari.html

LANSARE CAFENEAUA LINGVISTICA NAVODARI


Cafeneaua Lingvistică
(Language Café)



Marţi, 22 martie 2011,ora 16, la Centrul Cultural al oraşului Năvodari va avea loc deschiderea primei „Cafenele Lingvistice” din România. Cuvântul de deschidere îl vor avea iniţiatoarele acestui proiect, lector univ. Dr. Liliana Marteş şi profesor Diana Adam.
La deschidere vor participa Consiliul Judeţean, Dir.pentru Cultură, Educaţie şi Sport, respectiv de d-na consilier superior Burlacu Mihaela, membru în Uniunea Scriitorilor; ISJ Constanţa, respectiv d-na inspector învăţământ primar, Apostol Doiniţa; Clubul de Arte Solteris Mangalia reprezentat de preşedinta şi poeta Emilia Dabu, membru în Uniunea Scriitorilor; revista naţională în didactica de specialitate, ”Colţul Profesorului”, fondator Diana Adam, prof.Bică Silvia, director Şcoala cu cls.I-VIII,Gheorghe Lazăr Corbu, “Gruparea Asociativă a Ziariştilor pentru Evidenţierea Talentelor Autentice în Romania” şi ziarul ”Gazetar”, reprezentate de jurnalistul şi colaboratorul TVR, TV Etalon Vâlcea- Dumitru Negulescu, directorii şcolilor şi grădiniţelor năvodărene, preoţii parohi Vasile Vasile si Petrea Florinel, d-ra Oana Criveanu consilier 1A, primarul comunei Corbu, dnul Marian Galbinasu şi nu în ultimul rând, domnul Primar al Oraşului Năvodari, Nicolae Matei, ce a sprijinit neconditionat derularea proiectului.
„Cafeneaua Lingvistică” face parte din proiectul European „The Language Café Project”, al Universităţii Southampton, din Marea Britanie, în cadrul Programului Socrates Lingua 1, şi nu este o societate comercială, nu este un club, ci un mod sociabil şi prietenos de a dobândi, exersa şi perfecţiona abilităţi şi competenţe în limba română şi într-o limbă străină fără a participa la cursuri organizate. Prin urmare, este un instrument cheie pentru învăţarea non-formală şi informală cu o dimensiune europeană.
Deschiderea în oraşul Năvodari a unei astfel de activităţi reprezintă o altă modalitate de implicare a comunităţii locale şi implicit a ţării noastre în activităţile desfăurate în cadrul Comunităţii europene, înseamnă promovarea dialogului intercultural, încurajând integrarea tuturor tinerilor, precum şi a persoanelor interesate, indiferent de vârstă, mediul educaţional, social şi cultural al acestora, totul realizându-se prin învăţare non-formală şi informală.
Activităţile ce se vor desfăşura în cadrul proiectului „Cafeneaua Lingvistică” sunt complementare sistemului formal de educaţie şi formare. Acestea au o abordare participativă şi sunt centrate pe persoana care învaţă, sunt desfaşurate în mod voluntar şi, deci, legate strâns de nevoile, aspiraţiile şi interesele tinerilor.
Furnizând o sursa suplimentară de învăţare şi un traseu către educaţia şi formarea formală, astfel de activităţi sunt cu atât mai relevante pentru tinerii cu oportunităţi reduse.
Activitatea se va desfăşura la Centrul Cultural al oraşului Năvodari, într-un spaţiu oferit de Primaria Năvodari, la început o dată pe săptămână, în fiecare marţi după-amiază, între orele 16:00-18:00. Sunt invitaţi să participe toţi elevii, studenţii, colegii învăţători, educatoare, profesori, preoţi de pe toată raza judeţului şi nu numai, ingineri, maiştri de la Şcolile de Arte şi Meserii, avocaţi, cadre medicale, personal muncitor indiferent de domeniul de activitate, precum şi consilierii locali sau judeţeni care sunt implicaţi în proiecte educative.
Activităţile ce se vor desfăşura vizează în primul rând dezvoltarea abilităţii participanţilor de a susţine o conversaţie logică, coerentă, cu un vocabular adecvat şi corectă din punct de vedere gramatical şi semantic.
Acest proiect îşi propune formarea deprinderilor şi competenţelor cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi conform cu cele din cadrul celor opt competenţe cheie ce a fost dezvoltat ca parte a implementării iniţiativei "Education & Training 2010", care urmăreşte obiective strategice ale Comisiei Europene pentru educaţie şi formare.

duminică, 6 februarie 2011

MELINDA DUMITRESCU

Recent la un curs Posdru prin ISJ C-TA, unul din formatori ne-a pus spre audiere, in surdina aceasta muzica superba.Bineinteles ca am GOOGLE-it sa aflu mai multe despre aceasta minunata voilonista.si ce credeti?
IN ROMANIA NU ESTE PROMOVATA!NU-I ASA CA E PACAT?
Ascultati si bucurati-va sufletele cu muzica ei!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Mihai Eminescu la ceas aniversar



Doamne ajuta! Parintele Dumitru Staniloae spunea ca arta este buna numai atunci cand elibereaza omul din fiara si nu fiara din om. Iar Parintele Arsenie Papacioc spune ca arta ca si credinta inseamna armonie si ele trebuie sa mearga mana in mana. Deci sa ne ingrijim sa pastram arta ca pe o hrana si mangaiere sufleteasca si in nici un caz sa o transformam in otrava pentru suflet ca atunci vom avea plata celui care si-a ingropat talantul. Fereasca Dumnezeu!




"Mihai Eminescu este Sfantul precurat al ghiersului romanesc" - Tudor Arghezi